4 comentarii

Alin Cristian: pietrele trec, apa ramine

Am fost scos la sortat de amintiri de Lucian Alecu, care mi-a semnalat postarea altcuiva pe site-ul fostilor LMV-isti si, tacit, m-a invitat sa iau si eu cuvintul. Mi-e tare teama ca, dac-as ramine nepasator la asteptarile sale, in scurt timp s-ar putea ca nici de ale mele sa nu-mi mai pese; in plus, ii datorez gazduirea fara chirie intre coastele sale a unei bune parti din fiinta mea cea mai irecuperabila—act fara de care nu stiu daca m-as mai fi putut cit de cit recompune din dezmatul meu cu felurite risipiri. De cite renasteri n-are omul nevoie intr-o viata…! Mama m-a nascut, e drept, dar nici Luci nu s-a lasat mai prejos.
Mi-am pus, deci, de-o cafea, mi-am chemat inapoi din somaj muza si am asmutit-o rugator asupra dumneavoastra, celor de atunci. Trebuie insa sa intelegeti ca nici ei nu-i face bine alergatura prea multa, ca are hachitele ei ca toate divinitatile, ca am deranjat-o in weekend fara circumstante atenuante, ca ea nu e o secretara pe care s-o imboldesti cu o ciupitura bine plasata. Ce mai, a trebuit sa ma multumesc cu un raid destul de incomplet, ceea ce nu trebuie interpretat abuziv.
Chinezii nu pun mare pret pe piatra pentru ca eroziunea ei e doar o chestie de timp. Apa in schimb le desface fara graba pe toate cu tenacitatea ei nespectaculoasa, complet diferita ca stil de afirmarea insolenta de sine a stincii. Mai interesant e cum lucreaza ele impreuna—apa codosind izbirea pietrelor si deschizindu-si, astfel, drum. Cu care din ele sa aibe mai multe afinitati amintirea, dat fiind ca numai navoadele ei ne ajuta sa ne recuperam propriile acte din straveziul oceanic al iresponsabilitatii? Nici de cremene, nici excesiv de apoase, amintirile mele au o consistenta mai degraba de lut, care se lasa modelat, dar nu dizolvat. Si, a propos de modelare, cine altii decit martorii si participantii directi la evenimentele de atunci ar avea dreptul la minuirea demiurgica a lutului meu mnemic? In materie de amintiri din liceu, sinteti forurile mele competente.
S-ar putea ca natura noastra intima sa fie aluvionara, adica datatoare la iveala de efemere ostroave reconfigurate de trecerea timpului. Altfel spus, ceea ce se considera ca ‘ramine,’ ramine literalmente doar de vazut mai departe—mai precis, din departarea temporala in care ne afundam vertiginos si care singura permite focalizarea, printr-un efect optic, a fapticului confuz. Ea este esentialmente sociala: ‘pe mine atit m-au ajutat ochii/mintea sa vad, mai departe vedeti voi cum vor fi stat lucrurile.’ Memoria pare sa fie asemenea unui sistem de lentile cu indici de refractie diferiti, posibilitati neprevazute de aliniere si, cel mai important, sensibilitate la emotii, adica viata. Emotiile modifica indicii de refractie, care la rindul lor modifica puterea de focalizare a sistemului si, in cele din urma, imaginea produsa. Emotia ii compromite strasnic previzibilitatea functionarii.
Preambulul de mai sus e menit sa relativizeze, pe cit posibil, sensul confesiunii ce urmeaza si sa va avertizeze in legatura cu riscurile parcurgerii ei. Carausia de imagini cu care, vrind-nevrind, ne ocupam e bine sa o facem cit mai responsabil, caci nu stiu sa existe nimic sigur ‘dincolo de ea’; nu ni se poate imputa modul cum lucrurile ne apar, dar devenim raspunzatori de ele in masura in care le cultivam si vehiculam social. Va transmit, deci, cele inregistrate dindaratul ochilor mei, nadajduind ca dumneavoastra, dupa natura intima a fiecaruia, sa le dati curs pe apa Simbetei, sa le conduceti inspre scocul unor mori oficiale ori clandestine, sau chiar sa le cristalizati sententios in iceberguri colturoase de ancorat martial pe linga casa omului.
Apa amintirii ramine purtatoarea tuturor miresmelor, miasmelor, stridentei si discretiei olfactive a celor spalate de ea. Cred ca tacerea nu e un tanc septic in care sa scufundam cu nemiluita spircul imond al lumii; avem de trait nu numai in cuvint, ci mai ales in absenta lui, ceea ce implica nevoia unei gospodariri a tacerii, unei igiene a ei. In orice caz, memoria mea nu ocoleste defel abcesele fetide ale lumii romanesti de acum 30 ani; e limpede insa ca si o adastare prelungita asupra raului trait poate deveni o capcana obsesionala. Oricum, acum nu e momentul nici macar pentru un breviar al magariilor de neuitat. Ori de cite ori ridicam paharul in cinstea oamenilor de omenie, sa ne gindim incruntat-preventiv, cu coltul mintii macar, la cei capabili mereu sa ne dea peste mina. O sarbatorire ce refuza sa se preocupe de perenitatea sarbatorescului risca sa fie printre ultimele, daca nu chiar ea insasi intrerupta inoportun.

M-a intrebat recent cineva de departe cu ce ma ocup, si i-am raspuns teribilist, jumatate in gluma, jumatate in serios: ‘cu transhumanta turmei de ipostaze personale de pe o pasune emotionala pe alta,’ gindindu-ma la amintirile astea belehuz-behaitoare si mai nestatornice ca Bisisica lui Preda. Spun ‘teribilist’ pentru ca, strict vorbind, nu eu sint cel care le mina si aduna, desi unele ma urmeaza mai tenace decit mi-as dori. Cel mai ades, pe nebagate in seama, eu urmez de fapt cite o aparitie din trecut: lutul Alin Cristianesc se prinde sprinten de gesturile ei, se arcuieste si moduleaza dupa capriciile undei mnemice ce ii poarta prin timp vigoarea.
Asa se face ca, gatindu-ma de mers la cursuri dimineata, deseori aud peste umar o tuse cunoscuta si adulmec mirosul de obraz proaspat barbierit al profesorului Mihai Raileanu. Ma ferchezuiesc, la rindu-mi, pentru aparitia in fata unei june audiente asiatice, in care viziunea dumnealui e maestrul de ceremonii: modul cum un profesor organizeaza tacit spatiul existential al intilnirii cu studentii, cum negociaza raportul personal cu ei, cum conduce examinarea, dar mai ales tonul abordarii, mi s-au transmis subliminal. Lutul meu le-a absorbit vorace si definitiv, caci dragul ne deschide. Putin adus de spate de la boxul practicat in tinerete, il vad impartind doi-trei pumni deloc anemici elevilor in abatere; nu se supara nimeni, desi durerea atinge vizibil limitele suportabilului.
La tropice, studentele sint sumar imbracate si, pierduti in peisaj, ochii trecatorului indragostit de frumos mai zabovesc prin oazele clandestine ale vederii vreme de un oftat. Nici eu nu umblu prin clasa cu ochii inchisi. Din reveria frecventa ma intrerupe insa abrupt cautatura scrutatoare a d-lui Mihai Raileanu si pumnul sau imi corecteaza prompt modul de lectura a mediului. Desigur, e vorba de o interventie pur imaginara, dar noroc cu imaginarul ca ne permite luxul de a ne alege parinti, antrenori, frati mai mari, in sfirsit, coloane mai vertebrale decit cele concesionate avar de realitate! Cind spun ‘barbat’ la superlativ ma gindesc invariabil la dl. Mihai Raileanu si incasez ca un campion pumnii ce-i am de incasat prin ringurile ad hoc de aiurea. Riposta mea e modelata dupa alti eroi personali, ceea ce imi pare total irelevant. Cind iti trage o lovitura un om vulturit, parca iti grefeaza doctorul o aripa!
Nu-i invidiam pe Mihai Caragiu si Razvan Diaconescu decit pentru ca dl. Raileanu isi punea in ei nadejdea, intrind astfel cu ei intr-un pact barbatesc eclectic, privat. Ulterior, am descoperit ca matematicile nu au nici pe departe punch-ul fantasmat; subversiunea rationalitatii calculative, matematice, de catre fenomenologia heideggeriana m-a azvirlit in delir. M-am inrolat cu un chiot in detasamentul de demolatori profesionisti ai exactitatii si rigorii matematice, foarte constient insa ca in inclestarea cu ea am imprumutat deja inalienabil, necesar, o buna parte din stilul oponentului. E foarte probabil ca profesionalizarea mea in boxul dialectic sa aibe mult de-a face cu injghebarea unei riposte cit de cit barbatesti la dominatia modelului Raileanu asupra spiritului meu. Fara nici o indoiala, insa, in imaginara incrucisare de minusi cu imaginea sa din memorie, apropierea de adversar e infinit mai pretioasa decit rezultatul inclestarii.
Faptul ca barbatii se dueleaza arata ca le pasa strasnic unora de altii; nu ura, ci indiferenta omoara iubirea. Lupta e motorul cu reactie al spiritului. Pentru a da o lupta definitorie trebuie mai intii sa te califici, adica sa dai multe altele mai lipsite de mize. Pumni primesc eu binisor, dar nu prea e nimic de invatat din ei; de-asta recursul disperat la memoria maestrului de stil Raileanu: nu-ti trage nimeni, domnule, pe lumea asta un pumn cu dichis, de lansat pe orbite stratosferice, pentru ca e mare criza de gabarit existential! La un adversar de valoare se ajunge cu greu, ca la tot ce e dotat cu reala putere transformatoare; uneori, nu se poate razbate intr-acolo decit prin efortul memoriei. Recunosc ca atacul impotriva nicasianismului din Al treilea descalecat este de fapt rafuiala mea cu spiritul matematic intruchipat de Noica si, mult mai palid, de avatarurile sale epigonale. Daca insa Devenirea intru fiinta ar fi fost scrisa de dl. Raileanu, deasemeni matematician, as fi abordat-o ‘cu armament nuptial,’ vorba lui R. Char.
Cind Razvan Diaconescu si Mihai Caragiu mi-au spus ca vorbisera cu mentorul lor sa intervina in consiliul profesoral pentru salvarea mea de la eliminarea din liceu, pentru prima si singura data in povestea respectiva m-am simtit coplesit de jena: mentorul lor era unicul om capabil sa imi inspire acest sentiment peste limitele suportabilului. Daca m-ar fi chemat sa stea de vorba cu mine, as fi intrat in pamint pina la pinguinii din Antarctica, cu consecinte imprevizibile. De sapuneala altora din liceu nu imi amintesc absolut nimic, dar imi imaginez ca trebuie sa fi avut loc, dat fiind climatul represiv al epocii; de opinia d-lui Raileanu atirna, in ochii mei, insasi posibilitatea convietuirii pe mai departe cu mine-insumi. Pina si astazi nu dau socoteala cinstita decit in fata altarelor mele interioare; memoria d-lui Raileanu am carat-o cu mine ca pe o biserica de lemn ascunsa sub camasa. La rindu-i, ma ocroteste, cred, in primul rind de caderea in arene de periferie, unde lupta nu ar fi duel sau turnir, ci agonica incaierare pentru supravietuire.

Ca veni vorba de rusine, problema era foarte nuantata. Lipseam multisor de la ore si tratam cu dispret franceza pentru ca nu promitea mare lucru in contextul social al vremii. In plus, eram revendicat total de interesul pentru engleza dupa aventura de la mare cu doua suedeze in compania lui Dan Bisoceanu—in istoria personala, Marea Revolutie de la 1980, daca nu chiar Revelatia din Desert. Intilnirea ‘la piele’ cu lumea Apusului civilizat, care-mi intinsese obrazul ei cel mai proaspat, se produsese in modul traumatismelor de adincime, care ne lucreaza mai mult chiar decit ne dam seama (in definitive, ce e mai radical ca ruperea de un destin colectiv?). Socul ei ma scuturase strasnic de lene si autocomplezenta: la 16 ani ma simteam deja intrat in criza de timp, pentru ca, brusc si violent, avusesem revelatia inapoierii penibile a lumii in care traiam si primisem deosebit de vehement a 11-a porunca: “Tu vei iesi singur din Pustie!”
Comotie pe toata linia: litoralul era zguduit de tobele de la Message in a bottle a grupului The Police, trecusem cu brio in treapta a II-a si cintam peanul pina si pestilor din Marea Neagra, iar revelatia proaspat primita deschidea si ea o verticala ametitoare; la vremea respectiva, din prudenta mergeam usor aplecat in fata, sa nu ma dau cu capul de un eventual picior dumnezeiesc, caci orice parea posibil! Dupa revenirea la Ploiesti, am inceput sa buchisesc liste intregi de cuvinte in engleza si sa fac din rasputeri exercitii de gramatica: aveam ca model decolarea la 60 grade a faimosului MIG 21. Engleza era pasaportul de iesire a lumii din cioareci, dar mie ei nu-mi cazusera inca in vine!
Privirea doamnei Rimniceanu la orele de franceza ma facea sa ma simt groaznic de vinovat, cu atit mai mult cu cit o pretuiam indiscutabil. “Cristian, tu es un cancre!” se abatea mereu asupra-mi pecetea nemiloasa a unei judecati valabile numai in parte. Ulterior, in 27 ani de vorbit franceza, nu am folosit niciodata acest cuvint excomunicat definitiv, care ma desfigurase in public. As fi dorit sa-i pot vorbi d-nei profesoare de planul meu indraznet si sa obtin astfel macar intelegere daca nu binecuvintare: eram un om mic angajat intr-un proiect maret si nevoias de liniste mai inainte de orice. Imediat dupa fuga mea din tara, intrat intr-o scoala de franceza in Bruxelles, am inceput sa-mi amintesc cuvinte si constructii gramaticale franceze cu o nefireasca acuratete. Toate erau purtate de vocea calda, cu rabdare de mucenic, a d-nei Rimniceanu.
Ma gindesc deseori la dumneaei atunci cind studentii taiwanezi ma exaspereaza: daca in fiinta lor de o indolenta minerala mocneste nearticulat cine-stie-ce elan maret? Nu se stie, deci lasa-i sa treaca! Exemplul personal imi pare mai ziditor de oameni decit competenta intr-o disciplina: cu cartile in care zace tezaurizata cunoasterea te mai intilnesti, dar cu oamenii-model, mai greu sau deloc. Cartile ramin; oamenii sint trecatori, si daca ai ratat citeva intilniri importante in viata, nu-ti mai ramine decit sa traiesti din amintiri. Ehei, dar ramasita asta nu e deloc de lepadat, caci sint foarte multi care nici pe asta nu o au!
Am ispasit ulterior ceva din pacatele de trindavie la adresa limbii franceze si sint prins in continuare intr-o campanie de penitenta de si mai mare amploare; mai important e ca, dintre profesorii de discipline umaniste, cei care au predat cu har au aprins efectiv in mine un dor de superlativele civilizatiei. Transmiterea birocratica a cunostintelor, adica esentialmente ‘obiectiva,’ indiferenta la soarta mesajului, nu are ce cauta in educatia umanista. “Message is the medium,” mantra teoriei post-moderne a comunicatiei, inseamna ca omul care transmite este el insusi sensul mesajului, ca ne transmitem in primul rind pe noi insine atunci cind transmitem, si nu doar aducem un aport personal mai mult sau mai putin dispensabil. Nimic nu e mai devastator pentru o societate decit epidemia de indiferenta drapata in obiectivitate stiintifica si consfintita drept mod predilect de interactiune sociala. Ma rog, nu dezvolt, incerc actualmente sa initiez o miscare destul de iacobina impotriva apatiei si iata ca elanurile acestei campanii razbat si in rindurile de fata.

De cite ori imi amintesc de d-na Raisa Cutulab, spinarea mi se indreapta si fata imi capata o expresie de seriozitate cuviincioasa. Exista oameni care raspindesc mai multa caldura de la distanta decit altii in imbratisarea cea mai intima; noroc ca simtirea e si ea dotata cu infailibile detectoare de infrarosu! Fara sustinerea dumneaei nu as fi crezut niciodata ca hirtia alba de scris ar putea fi Tara Fagaduintei—singura atotprimitoare si cu adevarat deschisa tuturor. Hiperbolizind binevoitor valoarea primelor mele incercari de scris, a scos din nedeterminare potentialul meu, asa cum, in vechime, harta lui Ptolemeu ne-a dat pentru prima data lumea in felul reprezentarii. Forta imperativa a lui ‘fiat!’ nerostit de dumneaei a fost cu atit mai efectiva cu cit s-a disimulat sub aparenta firescului si a adoptat modul indicativ al verbului (constatarea unui fapt deja existent). Am cazut, din fericire, in capcana sfioasa a acestui indicativ—‘esti’—si am luat drept realitate de bulgare ceea ce nu era decit zapada inca in cadere; asta pentru ca dumneaei vedea bulgarele mai mult decit se dadea el insusi la vedere si, vorbind de el ca de un fapt anodin, il arunca mintii mele gata strins in palme. Am devenit ceea ce, poate printre rinduri, mi-a spus cindva ca sint.
Mi-a fost ingrozitor de teama ca primul meu volum de versuri sa nu o dezamageasca si, cind i l-am oferit, cred ca am tremurat mai tare decit atunci cind ma asculta. Cind editorii imi mai reproseaza ca nu tin pasul cu evolutia limbii romane, ma uit la ei de parca le-as spune: ‘Taceti, sa nu va auda cumva profesoara mea de romana!’ In ce ma priveste, nu am avut decit una, celelalte fiind substitute ale sale acceptate si apreciate ca atare—persoane venite sa predea in locul d-nei Cutulab. Nu e vina nimanui ca sufletul e uneori un autobuz cu locuri rezervate pina la statia terminus…
Pentru ca toata lumea scrie peste tot, azi nu prea mai exista mari asteptari din directia scrisului, motiv pentru care nici el nu se mai ridica, spun unii, la inaltimea de altadata; e o practica devalorizata prin generalizare. S-ar putea insa ca fenomenul sa fie ciclic si dupa vulgarizare sa survina o noua epoca de eclectism si rigorism valoric; dar in social nu survin decit lucrurile a caror venire e cumva pregatita anticipat. Un motiv in plus pentru d-na Cutulab sa continue constiincios intretinerea aerodromului imaginatiei juvenile ani multi si fericiti. Asteptarea din partea celorlalti este forta portanta ultima in aeronautica spiritului.

Interesant, nu neaparat anii indelungi petrecuti impreuna cu o anume persoana s-au intiparit cel mai adinc in mintea mea, ci mai degraba momente, fragmente deosebit de incisive, mici aschii venind uneori de dincolo de prezenta. Pe profesorul Ion Marcusanu nu l-am avut propriu-zis ca titular, ci doar ca suplinitor. Personalitatea sa insa capatase dimensiuni demne de interes prin medierea sora-mii, care avea curs cu dumnealui saptaminal. Cu imaginatia infierbintata de povestirile ei, ardeam de nerabdare sa-l cunosc. Oamenii sint ei insisi o dare la lumina a Ideii; profesorul Marcusanu nu mi-a inselat nicidecum asteptarile derezonabile, de tinar exaltat. Era o epifanie a masculinitatii in gesturi, voce si discurs, un om ce raspindea vigoare spirituala. Aveam deosebita nevoie de spectacol cultural de buna calitate (de statura impunatoare a unui Calboreanu, sa zicem, de teatralitate in sensul bun al cuvintului) caci comunismul promovase felurite specimene marunte si mizere de fauna reptiliana, de care tineretea mea se ingretosa si pe care le voma anticipat, profilactic.
Actul de transmitere a valorilor culturale capatase, pe vremea vulgului autoimputernicit, ceva din trivialitatea comertului de loz in plic; carenta de majestate se cerea imperios suplinita. Asta s-a intimplat cu virf si indesat in cele citeva ore petrecute cu profesorul Marcusanu. Exista oameni care au atit de multe de spus ca de-abia prididesc cu selectia; in penuria dureroasa de valori a Romaniei de acum 30 ani, mi-as fi dorit sa-l stiu pe dl. Marcusanu pe o pozitie de orator, de jurist in fata unei inalte curti, eventual de aparator al drepturilor tineretului la adevar si respect. In orice caz, ma maguleau robustetea discursului sau si personalitatea demna de o audienta mai avizata si sofisticata.

Din mica, foarte mica ceata a celor ce faceau eforturi spre a-si intrerupe fluxul oratiilor inspirate facea parte dl. profesor Alexandrescu de istorie. Ireprosabil ca om, l-am avut in fruntea a vreo doua-trei tabere pe la munte si a fost mereu la inaltime. Pentru mine pleda extrem de convingator, caci discret, cauza omului de cultura si inalta elevatie civica—lucru deosebit de pretios in mijlocul adunaturii sufocante de maruntis social si ‘ingerime’ inaripata la seral de prin invatamintul comunist. Cind profesorul Alexandrescu intra in clasa, punea pe catedra catalogul fara sa-i acorde nici cel mai mic interes (arhiva meschinelor calcule de evaluare a pregatirii elevului) si trecea la masurarea clasei cu pasul, in timp ce depana somptuar povesti alese, pline de viata si culoare, despre Escurial, monarhia spaniola si alte asemenea fineturi rare nascatoare de comparatii penibile cu contextual prezent.
Imi parea sa spuna: “Am sa va servesc un festin cultural atit de copios incit putin conteaza cit de multe cunostinte va lipsesc. Diferenta intre a sti si a nu sti poate fi traversata si pe scurtatura, intr-un singur salt prodigios.” Si e drept ca, intr-o singura noapte, la masa verde poti dobindi mai mult decit intr-o suta de nopti de truda prost platita. In orice caz, psihologic, pentru elevi logica loteriei are un efect de trezire la viata: ea anuleaza ierarhiile construite in timp si cu migala, apasarea strivitoare a trecutului, si promite in schimb rasturnari regeneratoare. In timp, logica acumularii treptate uzeaza psihicul pina la epuizare prin repetarile la care il sileste.
Eram nerabdator ca Orfeu in Infern si voiam totul dintr-o data. Dl. Alexandrescu relansa jocul altfel migalos, pe alocuri exasperant, al cunoasterii cu profuziunea sa exploziva de daruri. In fata lui saracii si bogatii in invatatura se regaseau pe picior de egalitate, tot la fel cum, adunata cu infinitul manei, orice cantitate are acelasi efect (neglijabil). Citeva zile in compania sa echivalau cu indelungi si plicticoase saptamini de lectura solitara. Imi evoca un conquistador doldora de aur si povesti extraordinare, care isi gaurea vocal buzunarele mintii spre a se putea misca mai cu usurinta. Cred si eu ca avea mare nevoie de miscare prin clasa, caci orice acumulare peste anumite limite trebuie sa devina apasatoare! I-am acordat in sufletul meu un pasaport de hidalgo din Secolul de Aur al Spaniei, vazindu-l cu cavaleria ratacita penibil pe un picior de plai mioritic (si nicidecum la cel mai auspicious moment al istoriei locale!).
Am gasit puterea sa fug devreme din acea lume prafuita rau pe pantofi in buna parte gratie acestor bule dolofane de oxigen cultural traficate de putinii oameni asemenea d-lui Alexandrescu. Nu eu m-am salvat, ci ei au facut-o. Oare si-au dat seama ca povestirile lor ar putea deveni fermentul unei dinamici personale explozive, prin care un amarit de scolar condamnat la planeitate incerca disperat sa se propulseze pe verticala inspre un alt destin? Daca si-au dat seama si au facut-o expre, atunci e bine sa stie ca gestul nu s-a irosit si ca a fost pretuit cum se cuvine. Nu e asta chiar esenta actului cultural, adica pregatirea unui echipaj pentru descinderea intr-un viitor necunoscut, dar locuit statornic de nadejdea mai binelui? Clandestin, furisat, la nevoie memoria noastra ia in posesie imagini aruncate cindva, asemeni chistoacelor de tigare, de ‘niste domni bine’ si se autovertebreaza cu ele intr-un prezent viermanos. In final, ramine, cred, doar aceasta curgere care le vehiculeaza auspicious.

Doamna Minodora Iliescu avea o maternitate debordanta, ce din fericire se revarsa, manoasa, si asupra noastra, a clasei pe care o dirija. In memoria mea, ceea ce poarta amprenta indelebila a dumneaei e un anume fel graitor de a lasa lucrurile nespuse. Elevii umflau grosolan lista absentelor motivate, aduceau scutiri false si-si mai incropeau astfel refugii pentru respirari mai mult sau mai putin licite. Cind motiva absentele nemotivabile, dupa ascultarea saradelor noastre sub limita bunului-simt, privirea dumneaei se deplasa usor lateral, scotind adica din axa ei pe mendaciosul vorbitor si tintind parca alaturi de el, inspre fiinta lui mai buna, inca de venit in lumina, ocultata doar momentan. Aveam senzatia ca ne priveste intregindu-ne, adica alipindu-ne pe credit la fapturile firave, neconvingatoare, si partea viitoare, deocamdata lipsa, sau cel putin imateriala. Daca nu ar fi facut scut in jurul nostru cu fiinta dumneaei innobilata de tacerea complice, mai mult ca sigur ca ne-ar fi uzat ireparabil rigorismul cazon al unei societati carcerale, pentru care sfera privata era arhiviolabila. Aruncata ca o perie de aur in calea zelului disciplinar totalitar, maternitatea asta neiscoditoare schimba fara vorba scutecele rezistentei prin secret la distrugere. A pastra secretul inseamna a lasa oamenii sa fie la locul lor, adica indaratul chipurilor, in pudoarea lor, nepornografiati.
Intre episoadele cele mai picante cu care memoria mea de liceean se rasfata ramine fulminenta d-nei Iliescu impotriva Roxanei Zamfir, la paroxismul careia cea dintii, articulind apasat fiecare sunet, lanseaza elevei apelativul ‘maimuta tropicala.’ Efectul comic submineaza necrutator tonul, la rindul lui lipsit de crutare, al rostirii; razbat de peste tot pufnituri in ris cu greu disimulate si, in mijlocul acestei comotii ce ameninta strasnic sensul moralizator al punerii in scena, numai ochii profesoarei ramin atintiti asupra elevei, condamnind la irelevanta contextul intrat in zavera. E ca Magellan in furtuna! Constructia scenica a momentului zacind prabusita la pamint, protagonistele ramin oarecum in gol, agatate numai de acea privire, derivind periculos intr-un spatiu nesituabil. In cele din urma, Roxana pune si ea umarul la impiedicarea derapajului general arborind convingator o spaseala cuviincioasa, dupa care lumea se reorganizeaza rapid in jurul privirii albastre, ce-i ramasese intre timp axa nestramutata.
Extraordinar de puternica expresia ochilor albastri ai d-nei Iliescu afisind o resemnare retinuta, de eroina tragica, in fata enormitatilor la care praxis-ul pedagogic o expuneau. In ani de zile nu am surprins-o niciodata tocmindu-se la maruntis existential, ci platind numai cu imense si albastre bancnote de incredere in tranzactiile meschine ale cotidianului vietii de liceu.
Nu am revazut-o de 30 ani, ceea ce se resimte dureros. In acelasi timp, e un semn de recunoastere a ponderii opiniei sale in economia de ansamblu a vietii mele: daca dumneaei mi-ar da repartitia in regnul arboricol, hotarit si fara apel nu mi-ar mai ramine nimic decit tovarasia lui macacus taiwanensis ca refugiu si mingiiere! Mi-a fost profesoara vreme indelungata si mi-a inoculat—fara voie, cred—dragostea de duca. Felix culpa! La recomandarea dumneaei am devorat Sub soarele tropicelor si, in fata planiglobului larg desfasurat, am visat viguros la nenumaratele voiaje indepartate ce aveam sa le intreprind citiva ani mai tirziu. Mi-a revenit foarte des in memorie imaginea dumneaei, in special prin fermele de fluturi, muzeele de pietre pretioase si alte colturi exotice ale Orientului, de obicei cu o expresie serena si usor enigmatica, spunind parca: ‘Ei, vezi ce minunata e lumea?’ Sigur, mi-am permis licente condamnabile penal in metodologia studierii geografiei, dar justificate indeajuns de instinctul adevarului, fara de care orice stiinta e caduca.

In medalion, o persoana a carei discretie si gratie impune exigente de stil muzei mele cam cu apucaturi… D-na profesoara Rosca de chimie mi-a orientat mai mult preferintele matrimoniale decit cunoasterea imbinarilor moleculare. Caci asa este elevul: nu se lipeste de el ce ai vrea sa se lipeasca, ci ceea ce fiinta lui e deschisa la momentul respectiv sa recepteze. Nu stiu de unde capatasem o aversiune deosebita pentru chimie, impartasita in diferite grade si de alti colegi indragiti de mine. Cred ca felul cum disciplina asta este sistematizata poarta raspunderea: rationalitatea de tip concatenar mie imi pare un hatis datator de cosmaruri. Pentru a fi pe gustul meu, ‘gramatica’ chimiei ar trebui sa faca un salt analog celui dintre scrierile ideografice si cele liniare. Poate ca nu intimplator am aceeasi imensa rezistenta la chineza cum aveam pe vremuri la chimie.
In sfirsit, d-na Rosca a fost stratul zaharat care a facut cu putinta inghitirea pilulei amare. Strict vorbind, n-am prea inghitit mare lucru, ci, asemenea copiilor, am dat pilula de colo-colo in gura si, dupa trecerea de la dulce la amar, am scuipat-o. Dar trebuie gasit un fel mai scrobit la guler de a refuza o disciplina, mai ales cind e predata de o doamna fina. Ei, tocmai cind contextul imi recomanda cu caldura stilul soferului de basculanta la scuipatul pilulei, mi s-a parut ca d-na Rosca ar fi intors brusc capul in alta directie. Cu alte cuvinte, si-ar fi ferit discret retina de scena de larg consum ce ma pregateam sa-i ofer—aceea a nepasarii afisate cu mare economie de bun-simt. Citiva ani buni dumneaei si-a eschivat astfel privirea din delicatete, nevoind parca sa-mi ia in serios grosolania sfidarii; pentru ca a refuzat sa o accepte, si a facut totodata asta fara zel corectional, am incetat si eu sa cred ca lipsa de maniere ar reprezenta o alternativa viabila. Asa cum d-na Cutulab mi-a spus insistent ‘esti’ (destul de talentat ca sa scrii), d-na Rosca mi-a transmis tacit ‘nu esti’ (neobrazatul care vrei sa pari). In chimia spiritului, dumneaei a desfacut, cu o eleganta si simpla intoarcere a capului in laturi, o legatura fatidica ce ameninta sa se formeze in tesutul social bolnav al epocii: logodna obscena a unui tinar cu vulgaritatea.
Cind am descoperit sensul in care englezii folosesc cuvintul ‘chemistry’, adica acela de atractie viscerala, mi-a inflorit un zimbet vinovat pe fata; va sa zica tot chimia m-a salvat de contaminarea cu modelul social de stadion, chimia dorintei erotice, care—ce coincidenta!—se pare ca ne-ar fi civilizat dintru inceput! Ea e aprinsa, spun grecii antici, de darul ghiurghiuliu al lui Dionysos, care prin el ii apropie pe oameni unii de altii.

Multe sint educabile in om; ce e mai interesant, cred ca primim mult mai mult prin actul pedagogic decit ne dam seama. Omul este semn, dupa Heidegger; dar, in loc sa priveasca spre semnificatia semnului, spre ceea ce el ne da de gindit, ochii elevului se opresc uneori indelung pe semnul fizic ca atare. Asa s-a intimplat in cazul meu cu d-na Viorica Micu, care mi-a educat incorigibil felul de privi femeia si—mult mai corigibil—felul de a ma exprima in franceza. Fredonez si astazi cintecele invatate de la dumneaei si o invoc atunci cind ma coplesesc, plumburii, neguri de noiembrie. Mi se pare ca si tineretea se invata, ca a fi tinar in sens social este un limbaj de gesturi si atitudini, pe care unii si-l coloreaza maiastru. Cere si asta talent. Mi-as da oricind doctoratul in chestia respectiva daca as mai intilni-o pe dumneaei si as putea-o copta sa imi fie indrumator! Auzisem prin liceu ca ar fi fugit in Franta; ei, asa exemplu mai zic si eu! Cine pastreaza, eventual, legatura cu dumneaei rog sa-i transmita ca are din partea mea cecuri in alb pe viata la Banca Lirica a subsemnatului (nu rideti, caci Pindar isi vindea poeziile la metru, iar faptul ca de la mine nu cumpara nimeni nu e un motiv sa-nchid frumusete de afacere…).

D-na Maria Marinescu, profesoara de sport, mi-a fost diriginta vreo citiva ani buni. O respectam, iubeam, chiar si ascultam. Plecarea dumneaei in Germania m-a pus serios pe ginduri, la o virsta cind nu avea cum sa imi pese foarte tare de situatia generala a unei societati. A fost unul dintre primele semnale de alarma majore in viata mea, alaturi de cel din directia d-nei Viorica Micu. Avea un rafinament inteligent, intrebator, o feminitate rabdatoare si subtila, dar si o franchete combativa, ce o recomanda pentru spatiul social germanic. Sensibilitatea sa foarte usor viitoare in cuvint si nuantata ma descumpaneste si astazi la femeile intilnite dincoace de o anumita distanta. In fine, cele mai alese sentimente din partea mea pentru acest om pretuit!

Pe dl. Pavel Borzea l-am avut professor de fizica mai intii, dar ulterior si comandant de nava pe spargatorul de gheturi in care viata mea s-a transformat; pe scurt, la Greu. Am cochetat o buna bucata de vreme cu gindul sa-i dobindesc pretuirea si sa o apuc fie pe calea stiintelor pure, fie inspre Fac. de Aeronave. Daca greul cel mai greu putea avea o atractie pentru tinarul adolescent care eram eu pe atunci, lucrul se datoreaza in buna parte seductiei exercitate de figura sa puternica—sobra, impunatoare, increzatoare in ratiune, gata de sacrificii pentru stiinta, capabila sa sustina edificiul socialului.
Traversind trei ani de regim militar, stiu ca soldatii au un instinct al comandantului; cu alte cuvinte, se supun orbeste numai unui om pe care il recunosc ei drept capabil sa-i conduca. In spirit, am pastrat foarte mult din organizarea ierarhica a militarilor, desi am dezertat fara regrete. De obicei, amintirea d-lui Borzea e chemata de memoria mea prin semnale de alarma, ce anunta inconfundabil o criza majora. Ii predau comanda si trec, perfect ascultator, in pozitie de manevra.
Bunaoara, ajungind la Arhivele Husserl din Leuven pentru doctorat cu o germana indoielnica, am intrat rau de tot intre iceberguri. In jur, numai cercetatori de elita, ce stapineau greaca si latina pe linga alte citeva limbi moderne. Ma amenintau maldare colturoase de bibliografie in original, de parcurs rapid si atent in cautarea unei brese, pe care sa o desfac suplimentar si in care sa se insereze spatiul cercetarii mele doctorale. Un descalecat foarte dificil al gindirii, caci de jur-imprejur apareau numai teorii extrem de solide, de rigoare prusiana, cladite de cele mai stralucite minti—fortarete ale spiritului, ce mai! Am dat semnalul de alarma, am predat comanda supraeului de extrema ananghie amintit anterior, si mi-am suflecat minecile cu supunere, asteptind ordinele. S-au suprimat libertatile individuale, s-a trecut la rationalizarea extrema a resurselor existente, s-au operat fara cricnire sacrificiile de rigoare—ma rog, stare de necesitate.
Dupa ce am iesit dintre ghetarii amenintatori, existenta mea a strigat: “Echipaj, gata de revolta!” Am facut o reverenta adinca memoriei d-lui Borzea si i-am dat liber de la comanda; au inceput jocurile si dezmatul. Constitutiv, nu sint facut sa ma dedic pe viata luptei grele, dar imi este foarte draga pe perioade limitate. Un hedonist responsabil intelege necesitatea ascezei. Ma tem de profesionalizarea inclestarii fara rezerve cu limita, dupa cum imi repugna si superficialitatea. De cite ori naufragiez voluptuous printre muieretul din Insula Frumoasa, strinsoarea lor imi pare torida pentru ca simt inca in spate rasuflarea glaciala a icebergurilor si muscatura austeritatii autoimpuse. Invers, de cite ori imi ajunge la os nisipul miscator de alcov, dau alarma si trec iar cu bucurie pe modul ‘urgenta.’ Alternanta celor doua moduri este terapeutica pentru mine; ma fereste de monomanie. Cum ar zice un Creanga apocrif, “la razboi inainte, dar numai cit sa razbim la placinte.”

Cel mai complex e cazul Florian Dumitrescu. Cit pe ce sa nu-i gaseasca muza dosarul amintirii (cazut prin trompa lui Eustachio, cred)! Ar mai fi si alt motiv: era atit de aproape de elevi incit a fost, poate, confundat cu ei. Intrari pentru fostii elevi muza n-a apucat sa stringa, v-am spus la inceput de ce. La reuniunea de 50 ani insa sigur am sa postez o cronica erotica a acelor ani; acum mi-e sa nu incite la scandal…
Imaginea lui Florica m-a frecventat asiduu in primii ani dupa fuga din tara, cind as fi vrut sa-i vorbesc, sa ma sfatuiesc cu el, sa-l ascult. La prima revenire in Romania, cind imi tremura lenjeria intima pe aeroport de frica Securitatii, am ratat intilnirea cu el. L-am cautat anume, am umblat prin oras cit am putut, dar fara spor. Ulterior m-am luat cu treburi mai serioase; am traversat perioade dificile, cu alte exigente pentru imaginarul meu. Privind inapoi, ma gindesc ca Florica era omul ideal pentru tranzitia de la adolescenta la maturitate, as spune chiar—cu rezerva unui om care nu-l cunostea personal foarte bine—‘specializat’ pe functia asta. Primii ani de exil eu mi-am retrait vindicativ, zgomotos si prelungit adolescenta (ma costase trei ani de militarie iesirea din tara!), perioada in care nevoia de Florica se simtea acut. Asta pentru ca felul de a fi tinar din memoria mea nu se potrivea cu cel al localnicilor si, poate, ca specialist, maestrul Florica era chemat sa lubrifieze putin problematica imbinare. Actualmente nu fantasmez cine-stie-ce la anii de liceu pentru ca traiesc destul de tinereste in realitate; in plus, intre timp m-am mai schimbat si eu, iar stilul de a fi tinar al locului (limbajul lui gestual) mi se pare mai firesc. Am invatat rolul si reusesc sa-l joc destul de bine, desi n-a fost deloc usor din cauza prapastiei culturale dintre Orient si Occident.
Oricum, cazul Florian Dumitrescu mi se pare suficient de interesant pentru a-l studia cu interes literar. E vorba de un om care rezista din rasputeri la imbatrinirea si uzura sufleteasca galopante, caracteristice spatiului de clor al comunismului. Nu o facea in felul lui Oskar din Toba de tinichea a lui Grass, ci agatindu-se de noi, cei de atunci: noi aveam mai multa inconstienta juvenila, iar el avea mai multa minte; noi ridicam in aer aerostatul cu incandescenta virstei, iar el il ghida cit sa nu depaseasca limitele de tot felul. Simbioza asta a atins aproape perfectiunea din perspectiva noastra, si ma intreb daca si dintr-a lui. In plus, a rezistat esentialmente prin cultura, ca autodidact, dar intr-un fel ce nu l-a izolat social, ci dimpotriva, l-a angajat. Cu putin efort si cu mult ajutor din partea eventualilor entuziasti ce-l vor fi cunoscut mai de aproape, poate reusesc sa adun suficiente note cu informatii pentru a incropi o poveste in toata legea. Bineinteles, in timp ce pictam, intram si noi in tablou, caruia ii dam pe urma drumul—unde altundeva decit pe apa memoriei?
Ramine acest joc de priviri atemporale, rostogolindu-se prin apa temporalului, traversind-o si refractindu-se in ea, cautindu-ne mereu dincolo de noi, iar noi sarind uneori hulpavi la intilnire, ca pestii dupa muste grase si transparente, inspre ipostazele posibilului fanatasmate in ele.

4 comments on “Alin Cristian: pietrele trec, apa ramine

  1. Ce somptuoasă trecere-n revistă, dragă Alin, povesteşti frumos, de parcă n-ar fi şi povestea noastră… Citindu-te, am senzaţia că acum o aflu, de la tine…
    Despre dl. Mărcuşanu, să fiu eleva dumnealui a fost o reală bucurie, pentru mine personal, a fost PROFESORUL, şi m-a durut în suflet că nu l-am mai văzut şi întâlnit niciodată, după terminarea liceului. Câtă eleganţă, ce distincţie, ce clasă avea acest om, sinceră să fiu, chiar de modă veche şi bună… Niciodată nu-i spunea cuiva pe nume simplu, ci obligatoriu – domnul X, domnişoara Y, şi din nou obligatoriu – c-un zâmbet uşor ironic în colţul gurii… Nu accepta familiarul, cât despre burtobătăismul de sistem, îi repugna din rărunchi, şi găsise pavăza perfectă – o politeţe impecabilă, şi dacă l-aş mai fi întâlnit vreodată, l-aş fi întrebat dacă-l iubeşte pe Caragiale, asta doar ca să-mi confirm credinţa intimă.
    Anyway, în tot acest caleidoscop LMV ’82, te rog să nu uiţi de Florian Dumitrescu – Florică, MERITĂ, MERITĂ CU-ADEVĂRAT o pagină, si de ce nu – chiar mai multe!!! Îl văd luminos pe acest om, şi sunt gata să completez şi eu cu imagini povestea pe care-o vei scrie despre el…
    Gabriela Constantinescu(Badea), XII D

    • Multumesc, esti nemeritat de generoasa in aprecieri! Sint de acord cu observatia ta initiala ca o poveste devine interesanta abia atunci cind familiaritatea subiectului lasa sa transpara manos stranietatea lui. Iata citeva puncte enigmatice pentru mine ale cazului Florica, ce il recomanda serios ca inspiratie pentru un personaj literar:
      1. muncitorii indrumati inspre invatamintul superior nu erau o raritate. Cea mai mare parte din ei, insa, sufereau de ceea ce se numeste ‘complexul caporalului,’ adica inebrierea excesiva cu un succes diminutiv (cu toate abuzurile ce decurg). Am intilnit destui, dar erau indigesti prin faptul ca isi erijau ascensiunea limitata la rang de model si, de obicei, faceau prea mare caz de ea. Aerele astea de posesori ai cheilor succesului nu ii recomandau drept convivi ideali. Clar Florica nu era dintre ei.
      2. in loc sa tinda, cum se intimpla de regula, spre o forma vulgara de obiectivizare (manipulare de simboluri de statut) ascensiunea acestui om parea sa se transforme fara rest in spor de socialitate. Mai mult, ar fi putut usor sa ne foloseasca drept ‘alai de curte’, caci eram mai tineri si mai nevoiasi de modele, dar nu asta urmarea. La urma urmei, profesorul de muzica Neagu se ridicase binisor in plan social ‘gospodarind’ energia creatoare a tineretului ca pe propria-i gradina. Florica nu ne-a ‘gospodarit’ in vreun fel.
      3. oamenii care descopera fara indrumare forta data de cultura o inhama de obicei rapid la o forma de promovare sociala (devin sclavii ‘maretelor realizari’). Cultura e anexata de ei ca parura si in general sub forme recunoscute social–diplome, certificate, titluri, etc. Cultura de dragul culturii, cum facea Florica, este un ideal nobiliar, foarte rar intilnit la cei ce au avut de luptat cu greutati primare; de obicei ei dobindesc fixatii pragmatice.
      4. prietenia cu multi a existat de cind lumea, dar de obicei e cantonata intr-o aporie fundamentala: ceea ce cistiga in extensie pierde in intensitate si invers. Nu parea sa fie cazul lui Florica; as indrazni sa numesc ceea ce am vazut practicat de el un fel de donjuanism al philiei, nu erosului. Philia are individualitatea ca axa directoare, dar in cazul de care vorbim ea parea sa investeasca in primul rind un grup foarte vag definit. Nu m-as sfii sa spun ca am fost martorul unui fenomen social rar, ce merita toata atentia si cel mai sofisticat aparat de teorie sociala pentru a-i face dreptate.
      5. religiosii investesc o comunitate in felul asta, dar o fac in numele unui principiu, din credinta intr-o misiune; ei intra intr-un rol, ceea ce nu merita atentie; eu nu cred ca vreunul din cei care l-am cunoscut ar putea vorbi de un rol in cazul lui Florica; ‘rol’ inseamna functionare si Florica nu functiona, ci mai degraba improviza, bricola socialul fara o idee clara. Sculptura in social?

    • Buna Gabriela,

      Ai cumva o adresa de email? Am un mesaj ptr tine. Mirela Mitrica

    • Buna Gabriela,

      Ai cumva o adresa de email? Am un mesaj ptr tine. Mirela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: