1 comentariu

Gânduri împărtășite de Mihai Caragiu

Intrebat: „Ca profesor de Matematica iti mai amintesti vremurile de liceu cand participai la olimpiadele de matematica?”; Mihai a răspuns:

”Cele mai multe amintiri care au supravietuit anilor se leaga de membrii echipei noastre (am fost mai multi participanti la olimpiade si alte activitati matematice in seria LMV 1982, desi amintirile includ colegi de la multe alte licee, cu care ne intalneam pe la „loturi”, tabere, samd) cat si de profesorii care ne indrumau cu abnegatie si daruire. Imi amintesc, de exemplu, de generozitatea regretatului profesor Mihai Raileanu care m-a condus, intr-o toamna superba, cu masina personala, la Cluj-Napoca unde aveam de prezentat o lucrare la o conferinta (de un asemenea gest imi amintesc, dupa mai bine de trei decenii, ori de cate ori luam studentii de la Ohio Northern University la o conferinta de matematica din imprejurimi).
Cel mai important lucru este faptul ca educatia oferita de Liceul Mihai Viteazul (in materie de matematica, si nu numai) ne-a asezat pe un traseu continuu de auto-cunoastere, in libertate si creativitate, insa nu intr-un mod individualist, ci intr-o comunitate: la urma urmelor, teoremele se mai pot uita, insa experienta prieteniei nu se uita niciodata.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ne-am luat libertatea de a publica, in continuare, un articol al lui Mihai:

Raţiune şi instinct

Încercând a se preciza deosebirea (de ordin ontologic, nu doar biologic, spusese Blaga) între om şi animal, de cele mai multe ori opiniile, venind dintr¬o multitudine de direcţii ale cercetării şi reflecţiei, converg spre a sintetiza imaginea omului după tiparul ei clasic, ca o fiinţă conştientă şi raţională, indiferent dacă implicaţiile acestei idei pot fi orientate teoretic într¬un sens minimalist sau, dimpotrivă, maximalist. În cartea „Tous les chiens, tous les chats”, Konrad Lorenz afirma: „Metodele noastre de studiu genetic, care pleacă în mod necesar de la nivelul inferior, ne permit să discernem cu claritate domeniul propriu al omului, desăvârşirea etică şi raţională, care n-a existat niciodată în lumea animală.Această desăvârşire se detaşează deasupra fondului comun de caractere şi capacităţi, pe care astăzi, încă, omul le împărtăşeşte cu animalele superioare”.

În „Semnificaţia metafizică a culturii”, Lucian Blaga arată că omul există „altfel” decât celelalte făpturi, care, împreună, reprezintă un singur tip ontologic, adică „există” în unul şi acelaşi fel: întru imediat şi pentru securitate. Omul, însă, constituie un alt tip ontologic, singular în univers, modul său de a exista fiind „întru mister şi revelare”. Pentru împlinirea acestui destin cu mize în transcendenţă, în măsura în care devine conştientă de chemarea sa proprie, această fiinţă unică „e în stare să renunţe, câteodată, chiar până la sacrificiul de sine, la avantajele echilibrului şi la bucuriile securităţii”.

Spre deosebire de om, credea Blaga, animalul îşi limitează ambianţa, fiind cu atât mai adaptat „pe orizontală”, cu cât e mai specializat organic la acest cadru restrâns al vieţii sale, uşor de reperat în toate amănuntele sale. Adaptarea animală de acest tip funcţionează ca o lege prin care e ca şi când, de la un punct încolo, „mediul îşi creează fiinţa”. Lumea omului se deschide însă în alt orizont, acela al fiinţei care îşi creează ea o „lume”, actul creator uman fiind opusul adaptării orizontale. Creaţia vizează restaurarea imaginii lumii, umanizarea ei după un ideal al frumosului şi al binelui de sorginte transcendentă.

Dacă gândim, însă, omul şi animalul numai în termeni de opoziţie, în „alb şi negru”, riscăm să abstractizăm în mod nepermis realitatea, eludând mesajul unic al experienţei de viaţă, prin care adevărul ni se poate da în concreteţea şi în evidenţa sa de netăgăduit. Animalul ca „opus” al omului e o imagine cât se poate de nereală „in vivo”. Psihologic, schematizarea respectivă rezultă dintr-un transfer de însuşiri negative asupra „celuilalt”, operaţie prin care omul îşi afirmă o identitate străină de dinamica dialogică a vieţii şi, chiar fără să-şi dea seama, părăseşte cadrul concepţiei creştine despre unitatea creaţiei, regăsibilă în comuniune şi în reciprocă dăruire. Că omul poate comunica efectiv şi iubitor cu o făptură necuvântătoare e o puternică evidenţă de viaţă. Creând animalul, desigur că intenţia lui Dumnezeu n-a fost să ofere un model negativ asupra a ceea nu trebuie să fie omul. Dumnezeu nu aduce la viaţă repere negative.

La orice nivel, scara ierarhiilor existenţiale din viziunea creştină se cere interpretată în sensul slujirii paradoxale, de sus în jos, astfel încât natura se cuprinde ea însăşi în raza de responsabilitate şi de dragoste a fiinţei umane, aspirând, în chip tainic, la o viaţă umanizată. „Animalele crescute în mijlocul oamenilor se umanizează ele însele într-o anumită măsură, capacităţile lor mentale se ascut şi dezvăluie aspecte nebănuite” (Mihai Cociu).
Cercetătorii au dovedit la unele animale superioare existenţa unei gândiri non-verbale, similare la nivel incipient cu schemele logice proprii gândirii non-verbale umane, aşa cum au fost ele relevate, de pildă, în studiile făcute de Jean Piaget referitoare la dezvoltarea mentală a copiilor. Astfel – până la un punct – animalul e capabil de învăţare, de a imita, şi mai ales de plăcerea de a imita gesturile umane (relaţia dintre formă şi fond fiind în acest caz, încă, o necunoscută inefabilă).

Fiind contrară materialismului, concepţia creştină, care aşază în centrul ei realitatea sufletului, n-o întemeiază pe aceasta cauzal în determinismul cerebral. Este adevărat că într-un univers strident deviat de la traiectoria Binelui, asistăm la un fel de inversare a raportului dintre corp şi suflet, astfel încât un număr limitat de funcţii cerebrale „par” a explica şi susţine viaţa. Aceste funcţii slujesc, în principal, organismului fizic şi adaptării lui agresive la mediu. În această stare de anormalitate generalizată diferenţa dintre om şi animal se estompează, iraţionalul devenind o manifestare generală a firii căzute, şi nu o caracteristică proprie doar animalului. De altfel, relaţia între ceea ce denumim îndeobşte raţionalitate şi acea instinctualitate pe care omul preferă să i-o atribuie exclusiv animalului e, văzută în profunzime, ca o relaţie de similaritate în ceea ce priveşte semnificaţia lor ultimă, ţinând deopotrivă de latura raţională şi de cea instinctuală. Scientismul, ca produs agresiv al raţiunii, a fost descris de unii filosofi (J. Ladrière) ca fiind marcat de caracterul său strict operatoriu şi local. Se exercită într-o lume gândită ca închisă între pereţii calculului şi nu priveşte dincolo de ea. „Operatoriu” şi „local” este însă şi instinctul, care nu priveşte dincolo de orizontul său imediat. În ambele cazuri se manifestă o orbire, fiind vorba de o eludare a informaţiei esenţiale, de natură spirituală. E adevărat, în cazul instinctului se poate vorbi de o orbire „necesară”, menită să-i garanteze acestuia ascuţimea, rapiditatea de reacţie. Operaţionalitatea ia locul autenticei raţionalităţi, expresia conştiinţei integrate.

În cazul omului însă, lucrurile se complică. Plăsmuit de Dumnezeu ca o coroană a creaţiei, el a primit mult şi are de dat mult. Din păcate, îl vedem adesea îndepărtându-se constant din direcţia cugetării esenţiale, cum ar fi gândul la moarte, dăruit de Dumnezeu ca o posibilă sursă de metanoia.

Mihai Caragiu,
profesor de matematici superioare
Ohio Northern University

One comment on “Gânduri împărtășite de Mihai Caragiu

  1. Mihai, Jos Palaria!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: